Rareș, nepotul meu, are șapte ani. De fiecare dată când Rareș spune ceva neobișnuit, eu îl încurajez să intre în cât mai multe amănunte. Îl întreb de unde vine, ce culoare are, ce formă și așa mai departe. Cu cât întrebările mele sunt mai creative, cu atât răspunsurile lui sunt mai surprinzătoare. Încerc să nu mă minunez de ce spune, deși de multe ori rămân uimită de conexiunile neașteptate pe care mintea lui atât de fragedă le poate face. Păstrez tonul cât mai natural și lejer, chiar și atunci când mai fac câte o glumă la adresa răspunsurilor lui, deoarece nu vreau să îl fac să se simtă câtuși de puțin ciudat când spune lucruri năstrușnice.  
El vede asta ca pe un joc doar al nostru. Pentru mine, însă, e un exercițiu prin care încerc să îi dezvolt imaginația. Prin el vreau să îl obișnuiesc să aibă curajul de a gândi diferit, de a explora fără teamă propria lui minte si de a căpăta curajul de a-și exprima chiar și cele mai trăznite gânduri.
Pentru că de aici începe totul.

Știu din experiență că imaginația e ca un muschi. Dacă vrei să fie puternică atunci ai nevoie să o lucrezi constant. Adică așa cum faci exerciții de matematică, ai nevoie să faci exerciții pentru a fi creativ. Prin ele îți obișnuiești creierul să iasă din zona de confort și să se aventureze în necunoscut, pentru a se întoarce de acolo cu idei interesante.

Îmi aduc aminte că la școala de arte, în clasele mici, ne jucam de-a steagurile. Profesorul ne provoca să ne imaginăm ce ar putea să însemne fiecare culoare de pe fiecare drapel. Nu existau răspunsuri corecte sau greșite. Dar cu cât un răspuns era mai creativ, cu atât era mai apreciat. La vremea respectivă credeam că profu’ încearcă doar să ne amuze prin astfel de jocuri, pentru a ne ține mintea ocupată în timp ce desenam. Abia la liceu am înțeles că de fapt toate acele joculețe erau menite să ne dezvolte creativitatea.

Continui să fac și în ziua de azi mici exerciții, deși acum sunt ceva mai orientate spre munca mea. În momentul în care descopăr un material neobișnuit încerc să-mi imaginez cât mai multe lucruri pe care le pot face cu el. Câte tipuri de buchete pot scoate din el? Un buchet câte variații poate avea? Și tot așa. Schițez totul cât se poate de sumar, fără a mă gândi prea mult la ceea ce fac, pentru a nu pierde ideile și pentru a le trece cât mai rapid în revistă. Chiar și în timp ce desenez știu că mai bine de trei sferturi din schițe nu pot fi puse în practică. Dar nu asta contează, important e ca în prima fază să duc lucrurile cât mai departe pentru a explora cât mai multe posibilități.
De exemplu am pe site acest buchet în formă de sferă, în secțiunea haute-couture, pentru care am desenat optzeci și șase de schițe. Inițial sfera respectivă a fost făcută pentru o lumânare, însă după ce am construit-o mi-am dat seama că ideea nu a fost prea strălucită, deoarece nu am gândit bine proporțiile. Se mai întamplă uneori în cazul prototipurilor. Așa că am renunțat la modelul respectiv. 
Într-o zi, după ce am plimbat sfera prin atelier vreun an întreg, am ales-o întâmplător pentru a-i explica lui Bogdan, colegul meu de atunci, cum poate modifica o idee pentru a o transforma în ceva nou. Pe o foaie de hârtie am desenat mai întâi câte tipuri de cozi diferite poate avea un buchet sferă. Apoi, în funcție de coadă, în câte feluri se pot pune florile pe structură. După aceea, în funcție de amplasamentul materialului vegetal, câte tipuri de flori se pot folosi. 
O oră mai târziu aveam peste optzeci de combinații diferite. Și asta fără a modifica grosimea aluminiului din care era făcută sfera sau culoarea lui.

Exercițiile pe baza unui material sunt cele mai ușoare și amuzante, pentru că singurele restricții sunt cauzate de caracteristicile lui. Mi se pare interesant de văzut cum pot lucra în jurul limitărilor impuse de material sau cum le pot folosi în avantajul meu. 
Îmi dau seama că făcând asta din copilărie, întrebarea “dar dacă…?” a început să apară în capul meu la fel de natural ca reflexul la genunchi. Și dacă fac să pară că răspunsurile vin ușor, asta e din cauza experienței și a informației acumulate pe parcursul anilor. 

​​​​​​​Dar nu e mereu atât de simplu. 

Cele mai complicate exerciții sunt cele care pornesc de la idee și merg în sens invers către material. 
Cum exprimi o emoție? Cum îi dai formă și culoare? Aici subconștientul are cel mai important rol. Pentru a-l accesa fac scurte meditații, în care îmi golesc mintea de gânduri și imagini, pentru a o umple doar cu senzații. Apoi fac exerciții de asociere, prin care transform ceea ce simt în ceva fizic, ce are o masă, o densitate, o textură, etc. 
De exemplu, un anumit tip de bucurie poate arăta ca ceva pufos, dar dacă îmi imaginez că îmi afund mâinile în ea, ar putea avea textura surprinzător de înțepătoare a vatei de zahăr, pentru că bucuria are de multe ori un element surpriză, care parcă îți ascute simțurile și te face să te simți mai viu.
Uneori o senzație căreia îi dau formă fizică în mintea mea poate avea un loc al ei în jurul meu sau chiar pe corpul meu, în funcție de cum relaționez cu ea. 
Alteori, o culoare poate avea un sunet sau chiar un gust, cum este de exemplu galbenul, care deși este foarte vesel, pentru mine are gust acid. Ceea ce înseamnă că folosit în exces poate deveni obositor pentru ochi.

Astfel de asocieri ajută creierul să facă noi conexiuni. Iar capacitatea de a face noi conexiuni stă la baza ideilor originale.
Back to Top